Satu Mare

Satu Mare (în maghiară Szatmárnémeti, colocvial Szatmár; în germană Sathmar;  vechea denumire românească Sătmar sau Sătmar-Mintiu) este municipiul de reședință al județului cu același nume, Transilvania, România, format din localitățile componente Satu Mare (reședința) și Sătmărel.

Are o populație de 102.411 locuitori în 2011.

Descoperirile arheologice din Țara Oașului, Ardud, Medieșu Aurit, Homoroade, Lazuri etc. evidențiază o serie de dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice și prezența unor comunități celtice după cucerirea romană.

Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), cucerit de Szabolcs și Tas, după cum menționează cronica lui Anonymus.

În evul mediu, pe teritoriul actualului oraș Satu Mare existau două așezări umane, Mintiu și Satu Mare, despărțite de cursul râului Someș.

Primele informații scrise privind această regiune indică Satu Mare drept centrul comitatului regal cu același nume, funcționând în jurul unui castru fortificat: cetatea Satu Mare.

Mintiul apare în documente la începutul secolului al XIII-lea ca o așezare de coloniști germani.

În lipsa unei fortificații proprii, Mintiul nu a avut niciodată importanța strategică și militară a Sătmarului. Primul privilegiu cunoscut este acordat orașului Mintiu de către regele maghiar Andrei al II-lea, în anul 1230. Pentru Satu Mare s-a emis un privilegiu similar în anul 1264^[4]. În ceea ce privesc obligațiile, orașele erau datoare să trimită cinci oameni înarmați în oastea regelui, să plătească decima în valoare de 12 denari și să asigure două mese regelui și însoțitorilor săi, dacă aceștia ar poposi vreodată în Sătmar^.   Drepturile acordate în schimb celor două orașe erau relativ extinse, acestea fiind extrase din punct de vedere administrativ și juridic de sub autoritatea comitelui de cetate și puse direct sub autoritatea regelui sau a vistierului regal.  În același timp, locuitorii aveau posibilitatea să-și aleagă judele și preotul, beneficiind și de un vad scutit de vamă pe râul Someș. În 1162 Ștefan al III-lea al Ungariei a donat veniturile orașului, realizate din taxe și impozite, Mănăstirii Szentjobb din Berekys. Prima cetate medievală a orașului a fost construită în timpul domniei lui Ștefan I al Ungariei și a fost distrusă, împreună cu orașele Sătmar și Mintiu, în 1242 de către tătari, în timpul primului atac mongol. După retragerea mongolilor, cetatea și cele două orașe învecinate, au fost reconstruite din ordinul regelui Bela al IV-lea.

În 1247 Sătmarul devine reședința regelui Ștefan al V-lea al Ungariei, după ce tânărul prinț obține de la tatăl său, Béla al IV-lea, dreptul de a domni ca rege în estul regatului. Devenind unul dintre cele două reședințe regale, Sătmarul primește privilegii egale cu vechea capitală, Székesfehérvár, stăpânit de regele cel bătrân, Béla al IV-lea până în 1270. În 1411 Sigismund de Luxemburg îi acordă despotului sârb Gheorghe Brancovici orașele Sătmar și Mintiu ca feudă în schimbul orașului Belgrad.

În 1411 Sigismund de Luxemburg îi acordă despotului sârb Gheorghe Brancovici orașele Sătmar și Mintiu ca feudă în schimbul orașului Belgrad.

În 1460 orașul a devenit din nou proprietate regală.

După 1543, când cetatea intră în posesia familiei Báthory, se fac modificări ale albiei Someșului, pentru a apăra cetatea în partea sa sudică, astfel încât fortificația rămâne așezată într-o insulă legată de principalele drumuri prin trei poduri peste Someș.

În timpul conflictelor violente, la 28 septembrie 1703, Sătmarul a fost ars și dărâmat de lobonți, în aceeași zi, curuții distrug orașul Mintiu.

Cele două tabere (cea pro-Habsburgică a lobonților și cea anti-Habsburgică a curuților) au pus capăt războiului tot la Sătmar, la 30 aprilie 1711, când, în Palatul Vécsey, au încheiat Pacea de la Sătmar, după ce, în prealabil, armata curuților a capitulat la Moftinu Mare.

În anul următor, la 29 decembrie 1712, Sătmarul (Szatmár) și Mintiul (Németi) au fost unite din punct de vedere administrativ sub denumirea Szatmár-Németi (Sătmar-Mintiu).

Secolul al XVIII-lea marchează debutul unui intens proces de urbanizare a orașului, din această perioadă datând câteva edificii reprezentative: primăria veche, hanul, o cazarmă, biserica greco-catolică, biserica reformată etc.

În anul școlar 1859/1860 la Liceul din Satu Mare (înființat în 1642) se introduce prima catedră de limba română, cu primul profesor, parohul-protopop Petru Bran. Catedra a funcționat până în anul 1907. În secolul al XIX-lea (și mai ales în cea de a doua jumătate a secolului) debutează o perioadă de intensă urbanizare și de dezvoltare comercială, economică, culturală și socială.

Prosperitatea orașului continuă până la începutul Primului Război Mondial. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, dezvoltarea dinamică a orașului a încetat.

La finele Primului Război Mondial, orașul Satu Mare se afla într-o situație incertă, întrucât, spre deosebire de celelalte centre urbane din Transilvania, administrația românească încă nu se instaurase pe deplin în oraș, deși un Comitet Național Român Comitantes a funcționat pentru o scurtă perioadă, în noiembrie-decembrie 1918.

În perioada tulbure de după Primul Război Mondial, și în orașul Satu Mare s-au constituit, în martie 1919, la fel ca în toată Ungaria, soviete ale muncitorilor. După această perioadă, marile întreprinderi din oraș, Fabrica de vagoane Unio, Fabrica Princz, Întreprinderea textilă Ardeleana, Rafinăria de petrol Freund, Fabrica de cărămizi, Fabrica de mobilă prosperă, iar municipalitatea realizează importante investiții în căi de comunicație, școli, spitale, construcții publice, uzine comunale.

Pe 15 iulie 1919 liceul a fost preluat de autoritățile române și transformat în Liceul Mihai Eminescu, prima instituție de învățământ secundar cu predare în limba română din oraș. În paralel, sistemul bancar și comerțul se dezvoltă, astfel că, în 1929, se înființează Camera de Comerț și Industrie și Bursa de mărfuri, care au ca membri 25 de societăți comerciale anonime și 75 de firme industriale și de producție; în 1930 existau în oraș 33 de sucursale ale unor bănci.

Ascensiunea fascismului în Europa și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au produs dramatice modificări ale climatului social, politic și economic al orașului. În urma celui de-al II-lea Arbitraj de la Viena (30 august 1940), județul Satu Mare, precum și toate județele nord-vestice și estice ale Transilvaniei au fost anexate Regatului Ungariei.

Orașul Satu Mare a fost eliberat de Armata Română în toamna anului 1944.

Fabricile Unio, Princz și alte întreprinderi importante din oraș au fost naționalizate în anul 1948, dezvoltarea orașului urmând cadrul planurilor cincinale.

Începând cu anii 1960, ca urmare a industrializării forțate, numărul locuitorilor Sătmarului crește semnificativ, determinând și extinderea teritoriului orașului. În această perioadă începe construirea primelor cartiere și apariția primelor blocuri cu patru iar mai târziu cu zece etaje, cea mai spectaculoasă dezvoltare cunoscând-o partea orașului situată pe malul drept al Someșului.

În inundațiile din primăvara anului 1970 au decedat 56 de sătmăreni și s-a distrus o parte însemnată a orașului, viiturile provocând prăbușirea a peste 2.000 de case.